De unde vin copii? Si mai ales: unde se duc?
Ca toţi copii m-am întrebat şi eu în copilarie de unde vin copii. Tata mi-a spus odată că m-a găsit într-un boboc de lalea, altă dată că m-a adus un îngeraş sau odată că a văzut o steluţă care a căzut din cer şi am apărut eu – ce să mai… nu se pricepea deloc sa mintă un copil de şase ani. Apoi fraţii mei mi-au povestit că am venit de la mama din burtă – ilogic, imposibil, neigienic! Mama mi-a zis că m-a adus barza – clar că nici acolo n-am pus botul..
Anii au trecut şi încă mi se pare un mister şi o minune de unde vin copii. Dar altă întrebare mă apasă şi mai mult: unde se duc? Unde se duc copii aceia frumoşi care au fost fiecare dintre oamenii posaci pe care-i vad zilnic? Ce se întâmplă cu ei? Unul câte unul, încet dar sigur, dispare fiecare şi nu rămâne în urma lor decât un fel de om-furnică preocupat doar să adune mecanic firimituri în musuroiul său şi să se calce în picioare cu alţii în căutare de plăceri ieftine. Uită să se minuneze cand apare curcubeul, uită să se teamă de monştrii de sub pat, uită să se bucure de prima ninsoare, uită să spere că într-o zi o să ajungă persoane importante şi mai ales: uită să lupte pentru asta. Îi văd cum li se uscă scânteia din ochi ca şi cerneala unui stilou nefolosit pe care ai şi uitat că-l ai. Ieri, copii plini de speranţă – azi, politicieni burtoşi şi acri care ne vând ţara. Ieri, copil plin de energie – azi, medic ce te operează numai dacă-i dai mită. Ieri, copil isteţ şi plin de imaginaţie – azi profesorul universitar care cheamă studentele „la oral”.
Unde se duc copii? Copii aceia curiosi care-şi înnebuneau părinţii cu întrebări care începeau cu „cum ar fi dacă…..”! Copii aceia care se uitau la stele şi se întrebau: „oare exista alţi copii acolo sus?”! Copii aceia care când râdeau puteai fi sigur că râsul lor e sincer! Copii aceia care se jucau cu alti copii chiar dacă acei copii erau ţigani sau săraci sau dacă părinţii lor mergeau la altă biserică. Da, da, unde s-au dus copii de ieri care au lăsat în urmă doar adulţi-furnică fără vise, fără culori si fără suflet?
Foarte frumos! Copiii forta motrice a lumii!
Vin si pleaca! …si vin.
Astazi,din locul in care am parcat ,pana la cea mai apropiata farmacie am avut de strabatut o straduta,pana la farmacie nu am simtit nimic,doar graba de a bifa cat mai multe lucruri efectuate,intorcandu-ma am avut o “revelatie…nostalgica”…aceea era una dintre strazile pe care ma intorceam de la scoala in clasele mici…cand se mai practica mersul pe jos
…cand inca nu intraseram in secolul vitezei 
.Veneam,alaturi de colegi/prieteni tinandu-ne de mana, uneori cantand sau doar povestind.Ne minunam de orice intalneam in cale…eram veseli si fara griji prea mari,singura grija era sa ajungem acasa sa ne facem temele si sa pornim din nou in exploatare.
Acum,am strabatut cea mai mare parte din acea strada cu privirea in jos,gandinadu-ma in cate locuri mai trebuie sa ajung.
Odinioara eram cu ghiozdanul in spate,pe acelasi trotuar,cu gura pana la urechi,iar acum…
Nu stiu cand s-a intamplat si nici cum,nu stiu cand a fost trecerea de la copilarie la adult.
Iar acum ceva mai negru ca moartea i-a furat..
Asa e…nu toti crestem “frumos”