Anvelope mai ieftine, mai durabile si mai fiabile

Când am văzut titlul știrii ăsteia : Cheaper, More Fuel-Efficient Tires primul gând mi-a fost: “Ce tari suntem !! se termină petrolul? Nu-i bai ! Le facem să meargă pe biogaz, sau pe celule de hidrogen, sau le punem panouri solare !! Ba mai mult ! Acum avem și cauciucuri mai eficiente care favorizează economisirea combustibilului tot mai prețios. “

Apoi am văzut ce pun în ele și le fac așa minunate: celuloză nu-știu-cum. Super … încă un motiv în plus să tăiem copacii…

Spiritul latin

Citeam stirea Italia: Un roman, acuzat de declansarea unui incendiu de mari proportii in Sardinia si nu sunt surprins deloc. Au mai facut chestia asta odata – in antichitate – cand i-au acuzat pe primii crestini de incedierea Romei.

Cum poate un tractor sa aprinda cu scantei un camp? Poate era tractor cu reactie?

Daca n-aș ști geografia care o știu aș zice că și Italia e undeva prin Balcani.

Ups, I did it again !

S-a terminat cu facultatea. Ca un vis care te tulbură a doua zi. Încă e dimineață devreme, întunericul abia începe sa se risipească și noi – tinerii absolvenți – încă învăluiți în cearceafuri albe încercăm să ne dăm seama dacă a fost vis sau coșmar. Poate n-a fost coșmar – dar dacă a fost vis de ce ne-a durut atât? Dar mai ales și mai ales: ce-a trebuit să învățăm din toată această…. agitație? Care a fost mesajul visului?

Ceva îmi spune că prea repede va veni o zi în care senzația de eliberare care o avem acum va păli spre celălalt extrem – dorul de ce-a fost. Puțini o să fim destul de sinceri cu noi înșine ca să recunoaștem asta dar fără excepții acel dor va mușca din inima fiecăruia dintre noi. Dorul de primele cursuri în care treceam nume de fotbaliști sau de maneliști pe foaia de prezență. Dor de prima oră în care n-a venit profesorul și noi ne-am uitat ca boii la orar că am crezut că am greșit noi. Cine ar fi crezut că se poate ca un profesor să nu aivă chef să vină la ore? Dorul de examenul acela în care am copiat toată clasa de pe o singură fițuică. Dor de minutele alea în care întarzia profu’ și noi jucam CounterStrike în rețea. Dor de chefurile rugbiștilor. Dor de examenele de care aflam din greșeală abia cu o noapte înainte. Dor de răsăriturile care m-au găsit în sala de lectură. Dor de primele mâncăruri gătite în cămin – dezgustătoare la gust și aspect dar perfecte din punct de vedere bio-chimic. Dor chiar și de durerea aia de la prima restanță…

Unii s-au oprit și au rămas doar nume pe liste prăfuite – căci facultatea nu ia prinzonieri. Noi ceilalți am adunat o macabră colecție de cicatrici – sesiuni, restanțe, proiecte imposibile, profesori subiectivi și sterpi de interes și pasiune sau colegi egoiști. Dar nu ne plângem, ce-a fost vis a trecut ca visul și știm că “the show must go on” . Urmează alte bătălii. Alți talanți de aruncat în jocul crud al vieții. Dar asta după ce ne mai trezim un pic.

Bună dimineața dragi colegi !